Un astfel de gest, privit din afară, poate părea straniu sau chiar tulburător. În realitate, fenomenul este bine cunoscut în îngrijirea paliativă, chiar dacă nu are o explicație unică sau definitivă. Aici intră în joc biologia, psihologia, dar și un strat greu de definit, în care experiența subiectivă a omului aflat la final de viață nu mai respectă logica obișnuită.
Mișcarea aceea de întindere a brațelor nu este o „agitație terminală” în sensul clinic. Nu aduce semnele de suferință pe care le-ar recunoaște orice medic. Este, mai degrabă, o expresie brută a unui creier și a unui sistem nervos care trec printr-o tranziție majoră. În paliație, astfel de gesturi apar frecvent atunci când nivelul de conștiință se modifică, când percepția se rupe de prezent și persoana începe să trăiască o realitate interioară foarte intensă.
Un creier care se apropie de oprire completă trece prin valuri de activitate electrică neobișnuită. Există teorii care spun că unele dintre aceste „vârfuri” de activitate pot genera senzația prezenței unei persoane dragi sau a unei figuri familiare. Este o formă de halucinație benignă, dar una extrem de coerentă pentru cel care o trăiește. Faptul că pacienții ridică brațele către tavan poate fi răspunsul firesc la ceva ce percep ca real.
Dar există și componenta umană, greu de tradus în termeni strict medicali. De multe ori, oamenii aflați în ultimele ore par să intre într-un fel de dialog tăcut cu persoanele pe care le-au iubit și pierdut. Pentru cei apropiați, gestul poate trezi panică, teamă că „se întâmplă ceva rău”. În majoritatea situațiilor, nu se întâmplă nimic rău. E doar o expresie a trecerii — un limbaj care nu mai ține cont de regulile lumii noastre.
Asistenții și medicii care petrec ani întregi în paliație descriu același tipar: un moment de intensitate, dar nu de durere. Persoana nu pare să sufere, nu pare să se lupte, ci mai degrabă să răspundă la ceva ce noi nu vedem. Uneori durează câteva secunde, alteori un minut. De fiecare dată, reacția celor dragi e aceeași: un amestec de șoc și teamă că au ratat un semnal. Realitatea e mai simplă și totuși mai profundă — nu ai ce să „ratezi”. Este doar o etapă naturală din procesul muririi.
Discuțiile despre astfel de fenomene prind atât de repede online pentru că ating o temă pe care societatea o evită sistematic: moartea. Faptul că un clip despre un gest aparent banal strânge milioane de vizualizări spune multe despre cât de puțin înțelegem aceste momente și cât de mult ne temem de ele. Aici intervine valoarea lucrului făcut de oameni ca Katie Duncan — aduc vizibilitate asupra unor realități pe care altfel le-am ține sub preș.
Până la urmă, gestul acela al brațelor ridicate nu e un mister medical, ci un reminder crud și blând în același timp: finalul nu vine întotdeauna cu violență, ci cu o altă formă de percepție. Și, de cele mai multe ori, cu o liniște pe care cei rămași nu o pot înțelege în momentul acela.
Acest text are scop informativ. Orice informație despre sănătate sau îngrijire paliativă trebuie evaluată alături de profesioniști și surse specializate.