Maria avea 60 de ani și o inimă mai mare decât întreaga casă în care locuia singură, într-un orășel uitat de lume. După o viață muncită în fabrică și copii plecați în străinătate, casa devenise prea tăcută. Nu o mai suna nimeni, nu o mai aștepta nimeni. Dar Maria n-a lăsat tăcerea să-i fure sufletul.
O vizită la spital i-a schimbat destinul
Într-o zi de iarnă, s-a dus la spital cu o vecină. Pe hol, a văzut o infirmieră ținând în brațe un bebeluș care plângea. „E abandonat… n-are pe nimeni”, i-a șoptit femeia. Și ceva s-a rupt în sufletul Mariei. A întrebat dacă poate veni zilnic să-l țină în brațe. Apoi au urmat alții. Fără să ceară ceva, fără să anunțe pe nimeni, a devenit „bunica copiilor fără nume”.
Fără aplauze, fără camere de filmat
Maria venea cu sufertașul de acasă, cu jucării de pluș adunate de prin vecini, cu povești și cântece vechi. Nimeni n-o plătise, nimeni n-o rugase. O făcea pentru că în fiecare copil vedea un strigăt pe care ea însăși îl simțise: să nu te mai aștepte nimeni.
O poveste descoperită din întâmplare
Totul a ieșit la iveală când o studentă la medicină a scris pe Facebook despre „femeia care ține în viață copiii abandonați cu o simplă mângâiere”. Așa a aflat orașul, apoi presa. Dar Maria a rămas la fel: venea zilnic, cu sufletul în mâini, pentru că „dragostea nu are nevoie de public”.
Această poveste este o creație fictivă, inspirată din realități sociale din România. Uneori, cele mai puternice adevăruri se spun prin povești care n-au existat, dar ar fi putut.